Crin Antonescu, candidat la preşedinţie – program electoral

Având sloganul ‘Este în puterea noastră să schimbăm puterea lor’, programul electoral al candidatului PNL la funcţia de preşedinte al României, Crin Antonescu, este structurat în două secţiuni: ‘Reconstrucţia unei instituţii’ şi ‘Reconstrucţia unei societăţi’. În prima secţiune se găsesc o serie de principii care ar caracteriza instituţia preşedinţiei cum ar fi: ‘De la preşedintele jucător la preşedintele tuturor’, ‘Preşedintele responsabil’, ‘Preşedintele, reper al îndeplinirii marilor obiective naţionale’ sau ‘Un preşedinte care spune adevărul’.
Cea de-a doua parte, ‘Reconstrucţia unei societăţi’, este formată din şapte capitole intitulate ‘Criza economică’, ‘Reforma statului’, ‘Economia românească’, ‘Educaţia în spiritul libertăţii’, ‘Politica externă’, ‘Apărarea naţională’ şi ‘Justiţia independentă’. I.

I. Reconstrucţia unei instituţii

De la Preşedintele jucător la Preşedintele tuturor

Cei cinci ani în care şeful statului român s-a autodefinit drept ‘preşedinte-jucător’ au afectat serios evoluţia democraţiei româneşti. Dacă ‘joci’, nu poţi juca de partea tuturor. Jucătorul are o echipă. Doar arbitrul este deasupra jocului şi aceasta este soluţia constituţională. Statul român trebuie să-şi găsească, în fine, principalul element politic de echilibru, definit ca atare de Constituţie: instituţia prezidenţială. România trebuie să aibă un preşedinte cu adevărat echidistant în raport cu jocul politic al partidelor, desprins de propriul său partid de origine sau de susţinere. Şeful statului are obligaţia constituţională şi morală de a trata toate forţele politice cu aceeaşi măsura şi conform aceloraşi reguli. Partidele, instituţiile şi cetăţenii trebuie să i se poată adresa cu încredere, fără să-l bănuiască de partizanat sau de jocuri în favoarea unor grupuri.

Ultimii cinci ani au conturat un model prezidenţial dezastruos, caracterizat de promovarea permanentă şi făţişă a intereselor personale ale preşedintelui, ale familiei sale, ale partidului său (asumat public ca atare) sau ale diferitelor grupuri de fideli. Împărţirea lumii româneşti în prieteni şi duşmani şi folosirea unor instituţii ale statului în acest ‘joc’ au decredibilizat şi defuncţionalizat preşedinţia. Astăzi statul român, lumea politică românească nu au o instanţă, un moderator sau un factor de echilibru, deşi Constituţia îl prevede. Practic, în sens profund constituţional, România nu are astăzi un preşedinte, ci doar o căpetenie de ‘clan’, care se substituie preşedintelui unui anumit partid şi primului-ministru. Primul element al reconstrucţiei instituţiei prezidenţiale este acela că Preşedintele va fi un OM DE STAT şi nu un OM DE PARTID.

În acest moment, marcat de gravele probleme ale crizei economice şi instituţionale, ca şi de provocările generate de integrarea europeană, dialogul politic şi social în România este, practic, întrerupt. Interesul de moment aduce la guvernare alianţe fără viziune şi stabilitate, legile sunt adoptate deja în cerc închis, adeseori fără minimă dezbatere publică sau chiar parlamentară. Asumarea răspunderii guvernului şi ordonanţele de urgenţă folosite abuziv definesc din ce în ce mai mult un stat condus discreţionar, în favoarea câtorva cercuri politice şi economice fără legătură cu interesul public.

Un preşedinte mediator este neapărat necesar pentru reluarea dialogului real între principalii actori sociali: guvern, opoziţie, sindicate, patronate, asociaţii profesionale, ONG-uri. Acest dialog are nevoie de un mediator şi doar Preşedintele poate fi un moderator eficient, atunci când respectă cu adevărat interesele diferite care acţionează în societate, diversitatea opiniilor, identitatea specifică a fiecărui actor de pe scena publică.

Preşedintele României îşi va putea îndeplini rolul de arbitru, mediator şi garant numai dacă întregul său comportament public îl recomandă drept o instanţă şi îl instituie drept model. Preşedintele României trebuie să devină modelul necesar de comportament, de atitudine, de limbaj, conform cu criteriile respectului pentru valori fundamentale, solidarităţii cu toţi cetăţenii propriului său stat, toleranţei faţă de diversitate. ‘Valorile’ şi reţetele de succes promovate astăzi ostentativ în societatea românească (şi în special în politică) sunt tot mai nocive şi mai puţin legate de statutul unei ţări cu aspiraţii de prosperitate şi modernitate. Clientelismul, slugărnicia, nepotismul, dubla măsură, lipsa de responsabilitate, lipsa de respect faţă de legi, de tradiţii autentice, de cuvântul dat, dispreţul faţă de şcoala, de cultură, de valori spirituale sunt afişate cu din ce în ce mai mult cinism şi contaminează imaginea publică despre viaţă, succes, carieră, familie. Primul om din stat, reprezentantul tuturor românilor, trebuie să pledeze teoretic şi practic, prin fiecare gest al său, pentru o cultură a succesului bazată pe educaţie, muncă, talent şi valori autentice.

Preşedintele responsabil

Pentru că deţine mandatul printr-un vot universal direct, Preşedintele României trebuie să invoce cât mai rar constrângerile constituţionale, chiar dacă trebuie să le respecte întotdeauna. Nimeni nu vrea să ştie ce NU poate face Preşedintele, pentru că, atunci când aleg, oamenii îşi pun în votul lor toate speranţele şi pentru că mereu, până acum, viitorii preşedinţi nu au invocat aceste constrângeri în campaniile electorale. Mai mult ca oricând, România şi românii au acum nevoie de un Preşedinte care să îşi asume răspunderea că POATE face lucrurile de care ţara şi oamenii ei au nevoie. În România politică aproape totul trebuie reconstruit şi, cel puţin în aparenţă, aproape toate forţele care compun şi întreţin sistemul actual opun rezistenţă.

Nu cred în oameni providenţiali în politică, nu cred că un singur om e în stare să rezolve totul şi dintr-odată. Dar cred că există oameni care prin voinţă, curaj, efort şi sacrificiu pot, în anumite împrejurări să dea un impuls hotărâtor lucrurilor, să rupă cercuri vicioase, să deschidă drumuri şi să facă oamenii să-i urmeze. Cei mai mulţi dintre români vor schimbări radicale, vor să străbatem drumul spre normalitate, vor să ieşim din fundătura în care am ajuns. Rolul Preşedintelui e acela de a impune această direcţie, de a pune în mişcare energii, aspiraţii şi competenţe, de a porni şi de a conduce reconstrucţia României şi a condiţiei de român. Pentru toate acestea, viitorul Preşedinte are nevoie de pasiune şi echilibru, de compasiune şi de forţă.

Prima obligaţie a Preşedintelui este să asigure funcţionarea eficientă a instituţiilor statului. De ani buni, în ciuda procesului de apropiere şi apoi de integrare în Uniunea Europeană, instituţiile României sunt din ce în ce mai blocate. Statul funcţionează din ce mai puţin eficient dar din ce în ce mai costisitor. Schimbarea continuă a conducerilor de tot felul după criterii arbitrare, împărţirea şi reîmpărţirea perpetuă a autorităţii statului între clanuri politice şi clientele rivale, încălcarea continuă a statutului funcţionarului public, presiunile politice, absenţa colaborării şi a dialogului au transformat statul într-un mecanism uriaş şi inutil care acţionează împotriva cetăţeanului şi contribuabilului care îl plăteşte. Preşedintele trebuie să fie cu adevărat garantul unui stat eficient, cu instituţii funcţionale, în care rostul lui nu este acela de a se pricepe la orice, ci de a-I pune la lucru pe cei cu competenţele necesare în fiecare domeniu şi de a respecta aceste competenţe. E un obiectiv dintre cele mai dificile şi de durată, pentru că presupune reformarea statului ca atare, implicit a partidelor şi clasei politice. Dar Preşedintele nu va trebui să piardă nici o zi din mandatul său fără a lucra în acest orizont şi fără a-şi găsi peste tot acolo unde ei există, aliaţi în vederea acestui obiectiv.

Eficienţa acţiunii statului în ansamblu şi a diverselor sale instituţii este dată de servirea interesului public. Condiţiile esenţiale pentru ca Preşedintele să poată impune şi controla această respectare a interesului public sunt: voinţa politică personală, independenţa faţă de orice reţea de interese clientelare, capacitatea de a aduna şi de a pune la lucru echipe care să nu se transforme în camarile la rândul lor.

În calitate de cel mai înalt reprezentant al cetăţenilor României, Preşedintele este garantul drepturilor şi libertăţilor acestora prevăzute în Constituţie. Numai în momentul în care cel mai defavorizat cetăţean se va simţi apărat de lege şi de instituţii, statul şi Preşedintele vor putea considera că işi fac pe deplin datoria. Statul român şi instituţiile sale, democraţia şi statul de drept pot căpăta consistenţă şi eficacitate numai în momentul în care condiţia cetăţeanului definită de respectarea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor garantate şi impuse de Constituţie şi legi este pe deplin respectată, în fiecare moment şi în fiecare împrejurare.

Marea provocare a societăţii româneşti, condiţia necesară pentru funcţionarea eficientă şi corectă a ansamblului de instituţii ale statului, rămâne reforma fundamentală a clasei politice. Iar misiunea poate cea mai importantă şi urgentă a Preşedintelui României este iniţierea şi conducerea acestei reforme. Vorbim de ani buni despre această temă primordială, am asistat la o întreagă serie de ‘reforme’ şi ‘revoluţii’, am ascultat nesfârşite declaraţii de bune-intenţii, dar realitatea românească, după 20 de ani, este dezolantă în această privinţă.

Avem o clasă politică ineficientă, neconvingătoare, nepăsătoare, coruptă, complice sau măcar tolerantă la corupţie. Duplicitatea, demagogia, discursul autist cantonat în sfera îngustă a propagandei de partid, lipsa de personalitate, curaj şi spirit critic, lipsa de credibilitate elementară în faţa societăţii civile sunt caracteristicile dominante şi deja de bună vreme consacrate ale celor mai mulţi dintre politicienii români şi ale tuturor partidelor politice româneşti. Reforma clasei politice înseamnă un amplu şi anevoios proces de schimbare de oameni, practici, mentalităţi, criterii şi valori autentice şi pentru iniţierea şi dezvoltarea acestui proces e necesar un efort conjugat al tuturor factorilor de forţă şi influenţă din societate (oameni politici, lideri de opinie publică, jurnalişti, reprezentanţi legitimi ai societăţii civile).

Dacă Preşedintele României, liderii principalelor partide politice, liderii de opinie, liderii mass-media, reprezentanţii sindicatelor şi ai grupurilor economice semnificative vor continua să vorbească despre reformă doar când le convine conjunctural, doar despre aplicarea criteriilor asupra altora, dacă partizanatele interesate, simpatiile şi antipatiile vor continua să prevaleze asupra unor principii generale şi ferme, atunci ‘tranziţia’ către o nouă clasă politică se va prelungi pe o perioadă nedeterminată, va rămâne închisă în cerc vicios, va alimenta în continuare frustrarea şi disperarea unei societăţi întregi rătăcite din drumul către normalitate. Reforma clasei politice este posibilă cu câteva condiţii elementare: voinţă politică maximă, curaj şi onestitate depline, criterii clare şi ferme, aplicate fără excepţii, înţelegerea mecanismelor politice şi sociale, capacitatea de a impune public valori.

Reforma este posibilă în cadrul actualei Constituţii, cu actualul sistem instituţional, cu actualele partide politice consacrate, cu oameni din cadrul actualului personal politic şi administrativ. Reforma nu poate veni din afara sistemului, ci din interiorul său, modificându-l, ameliorându-l, deschizându-l. Există în interiorul actualei clase politice şi administraţiei româneşti oameni, nu foarte mulţi dar destui, care pot întruni condiţiile amintite mai sus. Obligaţia şi şansa Preşedintelui este de a impune, în realitate şi nu declarativ, valorile şi direcţia în jurul cărora aceştia să-şi adune energiile şi efortul. Pentru că cea mai mare parte din ‘răul’ politicii româneşti a venit, în toţi aceşti ani, de la vârf. De la vârful statului, de la vârful partidelor, de la vârful principalelor instituţii. Selecţia şi promovarea s-au făcut, în spatele vorbelor, pe criterii şi în scopuri contrare interesului public, ducând la izolarea din ce în ce mai accentuată a lumii politice de restul societăţii, la reducerea dramatică a reprezentativităţii şi comunicării publice.

Azi trăim într-o ţară în care între politiceni şi diversele lor clientele, pe de o parte şi restul cetăţenilor, pe de altă parte, există dispreţ reciproc, interese şi aspiraţii diferite, ‘agende’ diferite. Acest zid trebuie şi poate fi spart iar acest lucru trebuie să se petreacă din interiorul sistemului politic înspre restul societăţii. E misiunea Preşedintelui României, pe care o definesc şi o asum, aceea de a-i aduce laolaltă pe oamenii care, în toate partidele, în toate instituţiile, doresc spargerea acestui zid.

Mandatul viitorului preşedinte trebuie să însemne alianţa acestuia cu presiunea publică şi exigenţele societăţii în raport cu clasa politică, precum şi alianţa cu toate forţele autentic reformatoare din interiorul acesteia. Preşedintele îşi poate îndeplini misiunea doar dacă exprimă şi foloseşte presiunea publică fără a deveni un demagog populist de tip ‘plebiscitar’ şi dacă reuşeşte să impulsioneze şi să coordoneze demersul reformator al unor oameni din interiorul clasei politice fără a construi un partid ‘prezidential’, caricatură a partidului unic.

Preşedintele – reper al îndeplinirii marilor obiective naţionale

Cu o clasa politică în proces de reformare, în consecinţă cu instituţii ale statului din ce în ce mai eficiente, Preşedintele va putea să-şi asume responsabilitatea urmăririi permanente a marilor obiective de ţară, care ţin de interesul naţional. În conlucrare cu Parlamentul, cu Guvernul, cu celelalte instituţii importante ale statului, cu partidele politice, cu principalii actori economici, cu partenerii sociali, cu centrele semnificative de exprimare a opiniei publice, Preşedintele are misiunea de conduce România în direcţia marilor sale obiective: stat de drept autentic, cu instituţii eficiente în slujba interesului public, economie de piaţă performantă şi capabilă să genereze prosperitate, sistem coerent, democratic şi performant de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, profil internaţional bine definit şi consistent.

Situat cu adevărat deasupra intereselor partizane, partinice, conjuncturale sau electorale, Preşedintele este singura instanţă publică a cărui menire şi obligaţie va fi aceea de a urmări în permanenţă îndeplinirea în ansamblu a interesului naţional, aşa cum este formulat în marile obiective de ţară, în programul prezidenţial şi în mandatul pe care electoratul român i l-a acordat.

Un Preşedinte care spune adevărul

În prezent, românii sunt pe cale să nu mai creadă pe nimeni. La grupurile de interese care exprimă viziuni şi interese proprii şi partizane, aşa cum, în mod natural, sunt şi partidele, se adaugă, din nefericire, chiar Preşedintele actual, atât de implicat în lupta politică încât transmite societăţii informaţii false, trunchiate sau determinate de interese de moment. Cetăţeanul român nu poate primi de la nimeni o prezentare credibilă despre starea naţiunii şi despre viitorul acesteia. până la capăt.

Şeful statului trebuie să devină rapid o sursă credibilă de informare şi evaluare pentru cetăţeanul român şi pentru partenerii externi ai României. Un asemenea statut presupune ieşirea din jocul politic partizan şi recunoaşterea publică a faptului că Preşedintele este un om de stat şi nu un om de partid. Corectitudinea comunicării este măsura cinstei şi a respectului pentru cei pe care îi reprezintă. Rolul de comunicator al preşedintelui este cu atât mai important într-o societate aflată în schimbare, aflată într-un proces de reaşezare a instituţiilor, practicilor şi mentalităţilor publice, iar în raport cu prerogativele şi constrângerile constituţionale şansa comunicării este esenţială pentru Preşedintele României. Avem nevoie, după atâtea decenii de minciună, de adevăr, de tot adevărul.

Îmi asum răspicat, în condiţia de Preşedinte al României, să vă spun adevărul, mereu şi până la capăt.

II Reconstrucţia unei societăţi

1.Ieşirea din criza economică

Prioritatea fundamentală a momentului este ieşirea din criza economică. În paralel cu conturarea unei noi direcţii pentru România şi cu evoluţiile impuse de o amplă reformă a statului şi a clasei politice, este nevoie de un plan eficient şi rapid de ieşire din criză. Acest plan necesită un guvern competent şi responsabil, o majoritate parlamentară dispusă la susţinerea acestui guvern şi impunerea câtorva principii economice de bun simţ, cerute de profesioniştii din România, principii care funcţionează deja în Occident şi a căror aplicare este posibilă imediat.

Reducerea cheltuielilor bugetare şi stoparea risipei banilor publici

a) Bugetul statului trebuie orientat spre priorităţi de politici publice transparente, în interesul contribuabililor şi nu spre clientela politicienilor;

b) Guvernul trebuie restructurat masiv. Nu avem nevoie de mai mult de 12 ministere şi 30 de agenţii guvernamentale (prin comasarea celor peste 120 existente în prezent). Exemple de ministere inutile: Economie, IMM-uri, Turism, Telecomunicaţii, Tineret şi Sport.

c) Cheltuielile trebuie ţinute mult mai bine sub control, inclusiv printr-o reglementare care să asigure transparenţa utilizării banilor în lucrările publice, pe toată durata derulării acestora (de la atribuire şi până la finalizare).

Stimularea relansării economice

a) Măsuri de relaxare şi simplificare fiscală, pentru atragerea investiţiilor străine şi crearea locurilor de muncă: scăderea cotei unice de impozitare la 10%; scăderea TVA la 15%; scăderea contribuţiilor sociale cu până la 50%; reduceri între 5 şi 10% pentru plata la termen a impozitelor.

b) Stimularea creării locurilor de muncă în zone defavorizate prin diverse pachete de stimulente fiscale acordate întreprinderilor mici şi mijlocii;

c) Liberalizarea pieţei financiar-bancare, pentru a stimula circulaţia capitalului. Aceasta presupune liberalizarea sistemului de reglementare pentru a permite apariţia de noi instituţii financiare, non-bancare;

d) Fixarea adoptării monedei EURO în România ca obiectiv prioritar al politicii monetare.

2. Reforma statului: elite vs. clientele

Reforma statului: elite vs. clientele

Ca şef al statului şi ca mediator între stat şi cetăţean, voi crea condiţiile unei schimbări fundamentale a statului.

Tranziţia de 20 de ani de la statul totalitar la statul de drept nu a reuşit să refacă din temelii relaţia dintre stat şi cetăţean, în sensul unui stat puternic şi drept, aflat permanent în slujba cetăţenilor-contribuabili care îl întreţin.

În România, statul are un prea mare control în societate în raport cu viaţa economică, de pildă, sau un mult prea slab control în raport cu infracţionalitatea, cu corupţia generalizată, cu risipirea banului public sau cu fraudele de tot felul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *