Arădenii în Bătălia Odesei

Bătălia pentru Basarabia, care a început în 22 iunie 1941, nu îi va avea ca protagonişti pe militarii arădeni mobilizaţi, pe principii teritoriale, în regimentele de infanterie 85 Ineu, 93 Arad, Regimentul de cavalerie 1 roşiori sau Regimentele 38 şi 1  artilerie care făceau parte din organica Diviziilor 1 infanterie şi 1 cavalerie. Dar deşi au plecat la război cu o lună şi jumătate întârziere au avut parte de cea mai lungă campanie fiind prezente la toate marile bătălii atât pe frontul de est cât şi pe cel de vest până la încheierea păcii suferind cele mai mari pierderi.

    Plecarea pe front
    Deoarece rezistenţa inamicului se dovedise mai mare decât se estimase şi pierderile unităţilor româneşti au crescut considerabil, unităţile arădene din componenţa Brigăzii 1 cavalerie şi Diviziei 1 infanterie sunt trimise şi ele pe front şi angajate în bătălia Odessei. În noaptea de 2/3 august 1941 Brigada 1 Cavalerie trece Nistrul în capul de pod de la Dubăsari apoi se deplasează spre Odesa atingând  limanul Mării Negre în 24 august în 24 august la 30 kilometri nord de Odessa. În această perioadă ofensivă, presărată cu victorii pe câmpul de luptă, exuberanţa luptătorilor români este şi ea pe măsură.

    Sacrificiul lui Petru Şerban
Ajungând la Nistru, în 3 august, sublocotenentul de infanterie Petru Şerban, originar din Cintei-Arad, şeful unei patrule de cercetare, se adresează subordonaţilor săi cu următoarele cuvinte: „Băieţi ni s-a încredinţat o datorie mare şi plină de primejdii. Fiţi cu ochii în patru şi cu urechile deschise. Scrutaţi toate mişcările inamicului şi căutaţi a-l face neputincios. Fiţi vrednici de vitejia strămoşilor şi încrederea ce Neamul şi Patria au pus-o în voi. Să nu uitaţi că mărirea Patriei şi gloria Neamului sunt mai presus de vieţile voastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.
 Simţămintele patriotice afişate în faţa soldaţilor nu sunt doar vorbe în vânt pentru că, iată, în ziua de 7 august, în fruntea unui detaşament de cavalerie pentru a face siguranţa, învăţătorul sublocotenent în rezervă Petru Şerban se oferă voluntar să îndeplinească o misiune de recunoaştere deosebit de periculoasă. Este surprins pe coasta unui deal de focul viu al inamicului şi rănit foarte grav. În ultimele clipe, simţind că viaţa îl părăseşte, tânărul sublocotenent scoate o carte poştală şi o întinde unui sergent, rugându-l să scrie celor dragi de acasă următoarele cuvinte: „Mor fericit, căci mor pentru ţară şi rege”.

    Scrisoare de pe front
    Cu aceeaşi încredere în victorie dar şi împăcat dacă soarta îi va fi personal nefavorabilă se exprimă şi sergentul din Măderat, Ioan Chişmorie, într-o scrisoare trimisă acasă, în 12 octombrie 1941, din apropierea Odesei, şi reprodusă de „Timpul Transilvaniei”: „Nu se ştie dacă ne vom mai întoarce curând şi dacă chiar ne-ar fi sortit să îngroşăm pământul păgânului cu carnea noastră, avem nădejdea că-l vom lua şi tot al nostru are să fie, ori mort ori viu mă veţi găsi în Ţara mea. De voi muri, tu mamă n-o să mă plângi la mormânt, de mă va găsi Negruţa (câinele n.n.) mă va plângea ea, că o să-mi cunoască mormântul că am lăsat ca la moartea mea să-mi anime de brăţara stângă a crucei pălăria mea de acasă”.

    Eroismul lui Teodor Halic
    Ostaşii români, cu toate greşelile de comandament, au dat dovadă în această primă mare bătălie din Uniunea Sovietică, şi singura în care armata română a operat singură, sub comandă proprie, de mult elan ofensiv. În memoriile sale veteranul Gheorghe Cociuba, din Târnova, Regimentul 1 Roşiori, îl remarcă în mod deosebit pe sergentul Teodor Halic din Bârsa, comandantul lui de grupă: „Mai şezurăm trei zile după care am avut alte trei atacuri. Atunci o fost greu. La un atac numai ce-l auzii pe Halic: auu f… muma lor de bolşevici, iacă mă puşcară în picior. Da io imediat mă duc la el să văd cum îi, să-l pansez şi să îi dau ajutor. Ne-am băgat amândoi într-o groapă de proiectil, dar nu am putut să stau în sus, să-i trag cizma, că pe sus piu…piu, gloanţele pe lângă capul meu, că ruşii erau aproape. Atunci am îmboţit cizma, am ridicat pantalonul şi am văzut că glonţul a intrat puţin prin pulpă, deci nu era aşa grav. Nici nu o vrut să strice pansamentul Halic, aşa că l-am legat cu batista. Dar nici nu o vrut să plece ca rănit de pe front, cum i-o spus locotenentul Drăgulescu: „Hai pleacă de aici”. „Pentru rana asta nu mă duc”. Da să ştiţi că numa colonelul Şuţu (comandantul regimentului n.n.), Halic Teodor şi încă un locotenent de la escadronul doi or fost decoraţi cu Crucea de Fier, clasa a doua, germană”.

      A dormit lângă camaradul mort
     La bătălia Odesei a participat şi Alexandru Scrob din Luguzău, un sat din apropierea Târnovei, în calitate de comandant de tun în Regimentul 1 artilerie călăreaţă, Divizia 1 cavalerie. Amintirile de la Odesa au rămas foarte vii în mintea veteranului, de 94 de ani la momentul interviului: „La Odesa am stat mult între două limanuri. Şase kilometri erau între cele două braţe de mare. Eram 30 de baterii de artilerie acolo. Tot la 10 metri era un tun.. Când or început să tragă toate tunurile pe Odesa aşa s-o mişcat pământul ca la cutremur. De atunci nu mai aud bine. La Odesa atacam noi şi contraatacau ruşii. Într-o seară am atacat noi, am înaintat puţin dar dimineaţa observ că vin ruşii la atac şi încerc să scol un camarad lângă care am dormit. Am dat cu piciorul în el, dar nimic. El era mort de cu o zi înainte. De la atacul de seara. Şi eu am dormit toată noaptea lângă el, sub foaia de cort, să mă încălzesc”!   
     Deşi Odessa este cucerită în 16 octombrie de armata română, fiind singura mare bătălie în care aceasta a acţionat independent, Divizia 1 cavalerie nu este trimisă în ţară ci rămâne în continuare în Rusia pentru a face pe mai departe siguranţa litoralului Mării Negre.
     Iluzii pierdute
    Cealaltă mare unitate care era formată mai ales din arădeni, Divizia 1 infanterie, este transportată şi ea spre front, între 17-25 septembrie 1941, la nord-vest de Odesa, iar în noaptea de 27/28 septembrie înlocuieşte unităţile greu încercate ale Diviziei 13 Infanterie, în sectorul Simonovka-Kubanka-Kremidovka, apoi luptă la Staraia Dufinovka. În 16 octombrie, la căderea Odesei, elementele înaintate ajung pe litoralul Mării Negre. Divizia a fost mai puţin încercată ca alte unităţi româneşti, dar cu toate acestea a avut destule pierderi, soldaţii simţind pe pielea lor ce înseamnă grozăviile războiului, de aceea, după cucerirea oraşului, gândurile lor erau îndreptate spre întoarcerea acasă: “La Odessa am stat numai două săptămâni, povesteşte Florea Zdrendea, din regimentul 93 Infanterie, originar din Cintei-Arad, după care oraşul o căzut în mâna armatei române. Noi am intrat numa în periferii. Că ştii ce o zis generalul, comandantul diviziei ? N-aţi luptat numai două săptămâni şi nu aveţi dreptul să intraţi. Noi n-am avut decât puţine pierderi. După asta toţi am crezut că venim acasă, că ne-am terminat treaba cu Basarabia, care o fost eliberată. Toată lumea să se bărbierească că plecăm în Ţară, ni s-o spus. Numa că am avut o mare surpriză. După ce s-o ordonat să ne adunăm în careu ni s-o spus că s-a primit ordin dă la Antonescu să merem mai departe în Rusia, în Transnistria, ca trupe de ocupaţie, înapoia frontului. Aşa am ajuns până la Krivoi Rog”.
    Într-adevăr, diviziile arădene rămân în continuare în Rusia, unde petrec o cumplită iarnă, cu geruri de minus 30 de grade, pentru ca în primăvară să reia ofensiva care le va duce până lângă Stalingrad participând astfel la cea mai mare bătălie a războiului.
Ioan Tuleu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *