Democraţia – o mare iluzie

În limba greacă, democraţie înseamnă puterea poporului. Numai că nici măcar la greci, inventatorii democraţiei, puterea nu era a poporului. Nu toată lumea era chemată să hotărască treburile cetăţii. Femeile, scalvii, săracii nu aveau acces la… democraţie. Ei nu erau poporul. Să mai adăugăm că, în timpul războiului, democraţia era suspendată şi tiranul era cel care conducea cetatea. Democraţia a durat vreo 200 de ani, după care a dispărut din istorie.

Democraţia a fost reinventată pentru că servea unei clase în ascensiune. Burghezia, pentru că despre ea este vorba, nemulţumită că monarhii şi aristocraţii hotărau ce se întâmplă cu bogăţiile ţării, au luat iniţiativa. Mâna dreaptă a noilor veniţi la împărţirea prăzii a fost francmasoneria, care a conceput tot felul de protocoale mai mult sau mai puţin secrete, care au stat la baza transformărilor economice şi politice din Occident. Cea mai eficientă cale de a prelua puterea din mâna monarhilor şi a aristocraţiei s-a dovedit a fi democraţia. În numele democraţiei, s-au pornit revoluţii şi războaie. În numele poporului, se cereau schimbări dramatice în societate, dar, practic, poporul nu se alegea decât cu iluzia puterii sale şi cu iluzia unei vieţi mai bune într-o societate aşa-zis democratică.

Votul, mai mult sau mai puţin universal, a părut a fi marea cucerire a democraţiei occidentale. Poporului i-a fost acordat dreptul şi puterea să spună cine să conducă destinele naţiunilor. În fond, poporul alegea ceea ce i se oferea. Pentru că nu poporul propunea candidaţii. Aşa cum nu îi propune nici astăzi. Aceştia erau propuşi de partide sau de tot felul de grupări mai mult sau mai puţin politice. În spatele partidelor erau grupurile de interese ale noii clase emergente, burghezia, adevăratul stăpân al societăţilor moderne.

Astăzi, democraţia nu înseamnă altceva: aceleaşi partide care propun nişte candidaţi care vor servi interesele unor grupări mai mult sau mai puţin oculte şi acelaşi popor care-şi face iluzii că el hotărăşte soarta naţiunii şi propria soartă. Odată la patru ani, poporul, în numele democraţiei, este chemat la urne şi votează nişte candidaţi pe care nu el îi propune, ci partidele. În cadrul partidelor, există grupuri de interese care îşi promovează candidaţii care vor servi acele interese. În mod evident, candidaţii îşi au şi ei partea lor din pradă, drept urmare a „jertfei patriotice”. În subsidiar, amintim că există şi excepţii de la această regulă.

De ce credeţi că lupta electorală este atât de acerbă? Pentru că vor candidaţii să vină la putere şi să servească interesele populaţiei? Iluzie. Democraţia a fost readusă pe tapet ca să se schimbe puterea monarhică cu puterea oligarhiei financiare. Indiferent în numele cărei doctrine s-a clamat democraţia, aceasta avea în spate o clasă conducătoare, mai mult sau mai puţin vizibilă. Că au fost capitaliştii sau comuniştii la putere, democraţia servea interesele clasei conducătoare şi doar pe ici, pe colo servea şi interesele poporului. Aşa-zisa putere era la popor timp de… o zi, când se votau candidaţii. După aceea, timp de patru ani, aleşii poporului mai aruncau câte o ciozvârtă şi populaţiei, ca să-i ia ochii, dar, în fond, erau servite interesele grupărilor din spatele aşa-zisei democraţii.

De la cel mai prăpădit sat, continuând cu oraşele, cu ţările, cu marile puteri şi ce mai vreţi, democraţia nu este decât o iluzie servită popoarelor pentru a le crea impresia că ele hotărăsc soarta lumii.

Mulţi politologi consideră că democraţia nu e o soluţie ideală pentru societatea umană, dar alta mai bună nu există.

Oare chiar aşa să fie?
Ioan Iercan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *