Libertate cu porţia

Nu e uşor să vorbeşti despre ceva ce nu există. Şi mă gândesc la libertate. Dacă ne propunem un moment de sinceritate, vom fi obligaţi să recunoaştem că multe concepte pe care le vehiculează şi cu care se amăgeşte fiinţa umană, practic, nu există în realitate. Aceste concepte rămân la stadiul de deziderate şi încercarea de a le transpune din teorie în realitate, nu acoperă semantica acestor concepte. Iar conceptul de libertate nu face excepţie.
Spre deosebire de democraţie, un concept care presupune din start ideea de colectivitate, libertatea are un regim privilegiat. Pentru că există o libertate pe care nu eşti obligat să o împarţi cu nimeni: e vorba de libertatea interioară. Atenţie, nu am spus libertatea individuală. Cu libertatea interioară faci ce vrei. O gestionezi după bunul tău plac. În sinea mea pot fi cât vreau eu de liber. Pot să gândesc ce vreau, pot să fac tot felul de planuri, oricât de irealizabile ar fi acestea, pot să iubesc pe cine vreau, pot să condamn, pot să apreciez sau să detest pe oricine şi orice. Nu există absolut nicio piedică în calea afirmării libertăţii interioare. Aşa se explică faptul că deţinuţii din închisorile comuniste au putut declara că şi-au construit o liberate interioară la care torţionarii nu aveau acces. Adevărata şi unica libertate este libertatea de gândire.
Cu totul altfel stau lucrurile cu libertatea care se manifestă. Aici intervine regula. În libertatea exprimată şi manifestată intervin verbele a zice şi a face. Nu suntem liberi să spunem orice decât asumându-ne nişte riscuri. Pot să gândesc orice, dar nu pot să fac ce vreau pentru că există reguli care ne împiedică să acţionăm în afara lor. Cine nu respectă regulile este pasibil de pedeapsă. Şi s-a terminat la modul cel mai propriu cu libertatea.
Aşadar, eşti liber să gândeşti ce vrei, dar nu poţi face ce vrei. În parte, rezolvarea acestei dileme se face prin libertatea asumată. Acest tip de libertate este, de fapt, un surogat al libertăţii. Altfel spus, regula nu ţi-o impun alţii, ci ţi-o impui singur. În momentul când ţi-ai asumat regula, poţi să te amăgeşti că eşti liber. Dar faci ce trebuie, nu ce vrei.
Practic, iluzia libertăţii a apărut în momentul în care a fost înlăturată asuprirea. Şi e vorba atât de asuprirea individuală, cât şi de cea colectivă. Omul a scăpat de un tip de asuprire şi a dat peste alt tip de asuprire. Într-un fel, s-au schimbat stăpânii poate mai toleranţi, ceea ce a creat iluzia libertăţii, dar tot stăpâni sunt. Ce a obţinut sclavul când s-a abolit sclavia? A obţinut alt set de reguli în locul celor de care a scăpat. Poate mai umane, dar tot reguli. Ce au obţinut popoarele când şi-au schimbat independenţa? Libertatea faţă de popoarele care le-au asuprit, dar au intrat într-un alt complex de reguli. România este astăzi o ţară liberă? Până la un punct, da, dar ce ne facem de la punct mai departe?
Indiscutabil, societatea umană are nevoie de reguli. Fără reguli numite legi, se ajunge la anarhie. Omul, fiinţă căzută, este condamnat să i se dea libertate cu porţia – singura libertate colectivă care poate exista – altfel societatea umană ajunge în cel mai scurt timp la anarhie.
În mod firesc, s-a ajuns în situaţia de a se vorbi despre libertăţi, şi nu despre libertate. Avem libertate de exprimare, dar şi aici există reguli. Avem libertate de exprimare, dar cu paşapoarte şi nu unde vrem noi. Avem libertatea de a munci, dar există milioane de şomeri. Aşadar, chiar şi aceste subsidiare ale conceptului de libertate nu înseamnă, de fapt, libertate.
Oricine poate spune: sunt liber să gândesc ce vreau, dar nimeni nu poate spune: sunt liber să fac ce vreau fără să-şi asume nişte riscuri care definesc, în fond, lipsa libertăţii. Omul are porţia lui de libertate mai mult sau mai puţin iluzorie pe care şi-o gestionează în funcţie de conştiinţă, inteligenţă şi educaţie. În rest, vorbe şi iluzii.
Ioan Iercan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *